Povestea Elinei Vasîlivna este una cutremurătoare și care se putea sfârși tragic. Din fericire, femeia, în vârstă de 60 de ani a supraviețuit bombardamentelor din Mariupol, ascunzându-se la oțelăria din Mariupol. Rămasă fără apă potabilă, femeia și familia ei au decis să se adăpostească acolo, însă nu au mai văzut lumina zilei decât după aproape două luni. „Când am ieşit nu ne-a venit să credem în ce hal arăta oraşul nostru. Este clădit acum pe cadavrele oamenilor carbonizaţi”, povesteşte Elina.
Elina Vasîlivna i-a propus soţului să se refugieze în fabrica Azovstal din Mariupol, pentru ca stia ca acolo există o importantă rezervă de apă, aşa că, atunci când casa ei a rămas fără alimentare cu apă potabilă. Femeia era funcţionară la oţelăria Azovstal din Mariupol.
“Eu eram funcţionară de birou acolo, ştiam că exista o rezervă uriaşă de apă şi că asta era cel mai important pentru a supravieţui, aşa că ne-am luat haine şi mâncare şi ne-am pus la adăpost”, povesteşte Elina, care mărturiseşte că nici nu i-a trecut prin cap că nu vor mai putea ieşi de acolo.
Planul Elinei nu a funcționat așa cum și-a dorit și nu a mai văzut lumina zilei decât după aproape două luni. Femeia a reuşit să iasă din Azovstal cu primul convoi al ONU care a evacuat civili din Mariupol.
„Când am ieşit nu ne-a venit să credem în ce hal arăta oraşul nostru. Aproape că nici nu se mai vede, este totul negru. Oraşul este clădit acum pe cadavrele oamenilor carbonizaţi. Parcă ar fi ţiţei peste tot”, povesteşte Elina, care a reuşit să iasă din oţelărie la 1 mai. A părăsit combinatul siderurgic împreună cu alţi 100 de civili.
Elina a stat cu soţul, fiul şi ginerele ei într-unul din numeroasele adăposturi care, spune ea, existau în combinatul siderurgic. Toti se aflau în interiorul oţelăriei nu au mai putut să comunice cu oamenii din afara Azovstal de când au intrat acolo. Auzeau constant zgomotele bombardamentelor. “Zidurile se cutremurau, totul se cutremura”, spune Elina
În refugiul în care s-a adăpostit Elina împreună cu familia ei se mai aflau 30 de persoane. Au găsit în oţelărie un depozit în care au găsit între altele macaroane, lucernă, biscuiţi. Însă depozitul a fost bombardat şi a venit şi momentul în care mâncarea s-a terminat.
“Mâncarea era împrăştiată pe jos, amestecată cu ţărână. Într-o zi, ginerele meu a adus nişte biscuiţi plini de ciment. A trebuit să-i curăţăm şi să-i mâncăm aşa, pentru că altfel rămâneam flămânzi”, povesteşte ea.
Au cerut de mâncare luptătorilor din batalionul Azov, format din combatanţi de extremă dreapta care luptau împotriva Rusiei din interiorul oţelăriei. Acestia se aflau la o distanţă de circa 1,5 kilometri de refugiul în care se afla ea, spune Elina.
Trebuiau să meargă zi de zi să o aducă de la locul în care batalionul Azov se afla, Ginerele ei era cel care făcea zi de zi acest drum.
Luptătorii din batalionul Azov le dădeau adulţilor o raţie de mâncare pe zi. “Copiii o duceau mai bine, mâncau biscuiţi şi uneori dulciuri”, povesteşte femeia. Din fericire, în refugiul în care se adăpostise ea nu erau bebeluşi, în schimb se aflau în total şapte copii.
Elina spune că aveau un aparat de radio. Ascultau ştiri în limba rusă şi ucraineană. “Ascultam ambele tabere, pentru a vedea ce spune fiecare”, explică Elina, care povesteşte că erau şi refugiaţi “ruşi” care ascultau ştirile şi care erau convinşi că separatiştii proruşi vor ajuta oamenii.
În fapt, Elina spune că în timpul evacuării unii au decis să rămână pe “teritoriul rusesc”, aluzie la oraşul Mariupol, deja ocupat de trupele ruse cu excepţia oţelăriei Azov. Elina povesteşte că ruşii le spuneau să nu se ducă în Ucraina pentru că acolo e război.